Aside

în solitudine 

se deapănă   amintiri  dureroase…

  văd un  dulap  negru,mare,parca nu  se mai sfârşea

sa-i  găsesc  capătul ,colţul  meu  de lume,

în care  zăboveam  ore,cu  degetul strâns  între buze …

acolo  erau toate aşteptările  din visul de copil,

pe  rând  treceau…liniştea  cu  momentele  interminabile,

temerile  cu umbrele  negre,

si  dragostea  mamei cu  braţe  de  pâine  moale.

dulapul  îmi  asculta  povestea, 

iar  gândurile  si obrajii  îmi mângâia 

cu  lumina  lui  stralucitor  de neagra .

mă privea  oglindă 

şi nu-mi  dădea  niciodată drumul.

  eram noi…în lumea noastră  de linişte,

căminul  cald…

vreau înapoi  tabloul mare cu umbre ,

căruia îi număram  ,iar si iar,ani,

toate  vietăţile ,

singurele urme  de  viaţă ,din  camera .

ceasul mic  ,avea un ticait atât de puternic  ,

 parca se-auzea  dinăuntru  zidului  gros de cărămidă,

cu  ecou  din alta  lume…

era  minunat,

mereu îmi lipeam obrazul de peretele rece,

zugrăvit in  culori  de peştera

şi ascultam   până  nu  se mai  auzea  nimic…

mă  integram ,mă  confundam  cu un  dincolo…

copil  ghemuit,cu genunchii aproape  de gura,

eu  şi   dulapul meu  ,mare, negru .

 

tresar  de bucurie…

mă  găseşte  mama  şi mă ia  în  braţe  …

încep să  aud  iar  ceasul  ,

pereţii , parcă  acum,au  şi nişte  puncte  roşii,calde,

iar vietăţile  din tablou  parcă  se mişcă

si  nici chiar  aşa  de linişte  nu mai  e.   

R M   2013Image

Advertisements
By ROXANA MARIA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s